Eu am 10 ani. Lizuca are sapte.
Stam impreuna si deodata ne-a venit dorul de a calatori. Lizuca a zis:
--Stiu ca pe undeva pe linga sat este o dumbrava. Zic ca-i blestemata si ca merg tot felul de spirite prin ea. Ce zici, mergem acolo?
--Da!-am sarit de bucurie eu.
Chiar in acea zi ne-am pornit impreuna cu ciinele Lizucai, Patrocle. Pe drum ne-am intilnit cu o bunicuta, care ne-a cerut demincare. I-am dat niste pine, pentru ca altceva nu aveam. A zimbit larg si a zis:
--Ne vom mai vedea pe drum. Nu mergeti pe drumul ingust ci pe cel larg! si a disparut.
--Ce a vrut sa zica bunicuta? m-a intrebat Lizuca.
--Hm, stai sa ma gindesc. Era imbracata toata-n negru si foarte stranie. A vrut sa ne incerce: raminem la Dumnezeu sau ne ducem la Duhul cel Rau. Cred ca e un drac.
--Poate fi si asa.
Asadar, ne-am continuat drumul. Catre seara am ajuns la destinatie. Dar n-am vazut nimic … palpitant.
--Pai unde sunt fantomele, spiritele, mormintele si strasniciile? m-am intrebat eu.
--Stai putin sa asteptam pina apar.
S-a lasat noaptea. Si-a lasat perdelele negre cu pete argintii. Lizuca si-a culcat capul pe umarul meu. Dar ambele nu adormeam. Simteam ca se va intimpla ceva important. Ne chioraia stomacul de foame. Ne era foarte somn dar ne sileam sa tinem ochii deschisi. Ne incordam urechile ca sa auzim ceva dar nu auzeam nimic. Asa ca cind s-a intimplat acel ceva ne dureau tare urechile. Dup-o ora am auzit soapte. Cei ce sopteau se indepartau repede.
--Ne luam dupa ei, cine n-ar fi, am zis eu.
Am inceput sa ne tirim in directia din care se auzeau soaptele. Au inceput sa se vada. Erau niste pitici. Soaptele se auzeau din ce in ce mai tare:
--Crezi ca dorm?
--Pai, daca poti dormi cu ochii deschisi,atunci da.
--Dar daca merg dupa noi?
--Nu cred ca ne urmaresc, sunt fete bune.
--Dar daca?
--Sunt in urma noastra, cum de nu te-ai gindit mai inainte?
S-au intors si ne-au vazut. Ne-am rusinat si am dat usor cu mina, in semn de salut. Am incercat sa fugim. Dar n-am putut sa ne miscam din loc. Parca eram lipiti de podea. Ambele eram foarte speriate. Piticii se apropiara si incepura sa ne cerceteze. Au inceput iar sa se susoteasca:
--Le zicem?
--Dar e greu de zis.
--Oamenii au cam uitat asta, asa ca trebuie sa le readucem aminte.
--Ne-am hotarit.
--Kh-kh.
--Da? putin cu teama intr-un glas am intrebat noi.
--Credem ca sunteti fete cuminte si speram sa nu ne dezamagiti si sa nu ziceti nimanui.
--Puteti sa ziceti, dar nimeni nu va va crede.
--Si vom pierde toata increderea in voi si nu va vom mai povesti nimic.
--Da, iar acum va vom povesti istorioara. Hai, tu incepi.
--Dar de ce eu? Tu incepi.
--Bine. Intii prezentarea. Ma cheama Si, zise unul mai grasut.
--Iar pe mine Li.
Noi le-am dat mina si am zis ca suntem incintate de cunostinta.
--Dar cum va cheama pe voi?
--Lizuca.
--Alexandra.
--Incintati de cunostinta.
--Povestiti-ne mai repede istorioara.
--Da, am cam uitat. Traia intr-un regat o elfa. Era mai frumoasa decit soarele, decit izvoarele, decit cerul si decit pamintul. Si veneau in fiecare zi petitori la dinsa in palat. Iar regele, ca sa aiba macar o clipa de liniste, inchise in temnita tinara elfa si a declarat-o moarta. La tot s-a gindit, numai la asta nu s-a gindit. Un print foarte urit, dar usor la comunicare,(era pitic), vru sa afle de ce a murit elfa. A venit la castel si s-a imprietenit cu o sluga demna a imparatului. A luat din el informatia despre unde se afla frumoasa. Sluga ceea avea si cheile de la temnita. Atunci printul ii zise ca vrea sa vada din ce material sunt facute cheile, nu i le inapoie pina acela nu adormi, iar atunci descuie lacata si toti prizonierii iesira (mai multi pitici) si o zari pe elfa. S-au iubit deodata. S-au imbratisat, ca dupa o lunga despartire. Au fugit departe, in Lisabona, in satul Lirilam Larm. Acolo au nascut doi fii, Si si Li. Noi suntem acei fii.
Deodata, aparu baba ce ceru mincare si zise:
--Ha-ha! Bine v-am gasit, slutisoarelor!
Si intreba fetele:
--V-ati intilnit cu zina rea Marghioala?
--Da, ne-am intilnit cu babuta asta si i-am dat o hrinca de piine.
--Pai era zina rea Marghioala si i-ati dat putere!
--Hm, nu credeati ca am sa vin? Pai am venit, nu ma vedeti?
--Trebuia sa ma-ntilnesc cu voi pina ce sa va intilniti cu ea. Unde-mi era capul?
--Pai, nu ne cunosteati.
--Salov! racni Lizuca si ridica mina spre zina rea Marghioala, si, straniu lucru, aceea tipa si fugi.
--Ai o minte puternica, zise cu admiratie Si. Ai chemat Zina cea buna, Anita. Te voi invata alte cuvinte in limba straveche.
--Adica?
--Pai, numai ce ai rostit un cuvint in limba straveche. Ea e ca magia, impreuna cu ea poti sa chemi, sa faci, sa modelezi, sa dispari, sa apari. Multe poti face in limba straveche. Iar acum ai chemat Zina cea buna, Anita. Nu multi pot sa foloseasca limba straveche. Doar cei ce au o minte puternica, dar a mea e slaba. Stiu limba de la mama mea, a carei limba natala era aceasta. Te voi invata si pe tine.
--Ziua buna, dragi copii mi … si pitici, ce-ati vrut de la mine, de ce m-ati chemat?
--Era aici tanti Marghioala.
--Dar cum m-ati chemat? Nu-l vad aici pe Sebastien.
--Am zarit in copila aceasta(arata spre Lizuca), puteri mintale.
--Atunci ramine cu noi.
Lizuca a ramas cu ei, iar eu m-am intors. V-am scris povestirea, piticii au pierdut increderea in mine. Cind se-ntocea acasa, nu-mi zicea nimic de pitici. Iata ce-nseamna a pierde increderea.